Institutul Român pentru Drepturile Omului

A.I. împotriva Italiei - 70896/17

Comentariu    rezumat

Speța are ca obiect analiza respectării articolului 8 din Convenție prin raportare la circumstanțele conform cărora reclamanta – mamă a doi copii- a fost supusă de către autoritățile italiene interdicției de a-și exercita drepturile de vizitare în relația cu minorii. Problemele juridice derivate din articolul 8 al Convenției pot fi sintetizate pe două coordonate distincte : (1) marja de apreciere amplă a Statelor Părți la Convenție în privința stabilirii sferei de conținut a noțiunii de ”viață privată și de familie”; (2) situațiile care pot circumstanția eventualele derogări de la aplicarea garanțiilor prevăzute de art. 8 din Convenție (prevederea legală, necesitatea într-o societate democratică în scopul prezervării securității naționale, siguranței publice, bunăstării economice a țării, apărării ordinii și prevenirii faptelor penale, protecției sănătății, a moralei, a drepturilor și libertăților altora).

Cu privire la prima coordonată evocată în rândurile de mai sus, flexibilitatea definirii vieții private și de familie este de esența articolului 8 din Convenția Europeană, Curtea stabilind pe cale jurisprudențială că noțiunea de viață privată nu este susceptibilă de o definiție exhaustivă dat fiind faptul că este aptă să acopere integritatea fizică și psihologică a unei persoane, putând cuprinde, în același timp, mai multe aspecte care converg către constituirea identității unei persoane (identitatea de gen, orientarea sexuală, numele sau aspecte legate de imaginea unei persoane (conform hotărârii pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Axel Springer AG împotriva Germaniei, cererea nr. 39954/08 la data de 7 februarie 2012). În mod similar, raportându-ne la sfera de cuprindere a vieții de familie, Curtea a interpretat conținutul definițional al acestei noțiuni în jurisprudența sa (hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Marckx împotriva Belgiei, cererea nr. 6833/74, pronunțată la data de 13 iunie 1979), subliniind că o componentă esențială a vieții de familie este dreptul de a conviețui, astfel încât relațiile de familie să se dezvolte normal și fiecare membru al familiei să se poată bucura de compania celorlalți. Prin raportare la informațiile prezentate în speță, sfera de conținut a relațiilor circumscrise articolului 8 din Convenție se particularizează, având în vedere că ne referim la relațiile dintre copii minori și mamă; prin referire la integrarea relațiilor dintre mamă și copii în sfera relațiilor de familie, în hotărârea pronunțată în cauza Marckx împotriva Belgiei Curtea se raliază la opinia exprimată de Comitetul de Miniștri ai Consiliului Europei în Rezoluția (70) 15 din 15 mai 1970 privind protecția socială a mamelor necăsătorite și a copiilor acestora, alin. I-10, alin. II-5  în temeiul cărora femeia singură și copii săi formează o unitate familială egală ce alte forme familiale.

Dezvoltând asupra aspectelor specifice relaționării părinte-copii, Curtea Europeană a reținut în jurisprudența sa (hotărârea pronunțată în cauza K și T împotriva Finlandei, cererea nr. 25702/94, pronunțată la data de 12 iulie 2017), că principiul director care trebuie să călăuzească dispozițiile autorităților naționale referitoare la plasarea copiilor în unități de îngrijire statală trebuie să fie apreciate ca măsuri temporare – menite a fi întrerupte de îndată ce circumstanțele permit acest aspect. Scopul final al măsurilor temporare de îngrijire statală constă în reunirea părinților naturali și a copiilor; datoria de reunificare familială revine în sarcina autorităților iar aceasta este cu atât mai accentuată cu cât perioada de plasament în îngrijire statală a fost amplă, interesul superior al copilului fiind luat în considerare în permanență. De asemenea, pe cale jurisprudențială, Curtea a stabilit că restricțiile impuse de autoritățile statale în îngrijirea cărora au fost plasați copiii afectează posibilitatea de reunificare familială – aceasta diminunându-se progresiv și dispărând dacă sunt periclitate legăturile dintre părinți și copii lor biologici. Revenind la circumstanțele speței analizate, Curtea subliniază că relațiile dintre părinți și copii constituie un element fundamental al vieții private și de familie iar prefigurarea unor posibile măsuri interne aplicate de autoritățile naționale în sensul limitării contactului direct și nemijlocit între părinți și copii constituie, în mod evident, o ingerință în exercitarea dreptului la viață privată și de familie. Astfel, Curtea urmează să evalueze în ce măsură sunt aplicabile cerințele care justifică derogarea de la garantarea dreptului la viață privată și de familie.

Glosa Curții asupra situațiilor care pot circumstanția eventualele derogări de la aplicarea garanțiilor prevăzute de art. 8 din Convenție privește îndeosebi necesitatea măsurilor dispuse de instanțele naționale pentru o societate democraticădat fiind faptul că măsurile adoptate de autoritățile naționale erau prevăzute de lege iar legitimitatea scopurilor urmărite de măsurile respective precumprotecția sănătății sau a morale publice și drepturile și libertățile celor doi copii ai reclamantei erau, de asemenea, reglementate expresis verbis.

În paragrafele 202-213 din hotărârea pronunțată de Curtea Europeană în cauza Strand Lobben și alții împotriva Norvegiei (cererea nr. 37283/13, pronunțată la data de 10 septembrie 2019) sunt stabilite principiile generale de intrepretare a condițiilor de exercitare a dreptului la viață privată și de familie, respectiv limitele înlăuntrul cărora pot fi aplicate derogările de la garanțiile înscrise în articolul 8. În analiza articolului 8 din Convenția Europeană, Curtea admite, cu titlu de principiu că asigurarea relaționării dintre părinți și copii constituie un element fundamental al vieții private și de familie iar măsurile interne care limitează această posibilitate echivalează unei ingerințe în exercitarea dreptului la viață privată și de familie. În termeni generali, pentru a ne pronunța asupra admisibilității respectivei ingerințe este necesar să se verifice în ce măsură aceasta este orientată către realizarea a ceea ce este necesar într-o societate democratică. Evaluarea acestei derogări se va efectua în lumina tuturor circumstanțelor relevante ale cauzei, având prezent faptul că identificarea ”necesității” într-o societate democratică implică aspectul că interferența corespunde unei nevoi sociale presante iar aceasta este proporțională cu scopul legitim urmărit prin luarea în considerare a echilibrului echitabil și real care trebuie să fie obținut între interesele concurente incidente în cauză.

Indiferent dacă interesele copiilor sunt divergente cu cele ale părinților sau cu interesele autorităților de plasament, relațiile dintre părți se vor echilibra în sensul acordării preeminenței interesului superior al copilului – regulă aflată în strânsă legătură cu bunăstarea copilului și cu păstrarea elementelor privind identitatea sa. Analizând problematica interesului superior al copilului, Curtea atestă că trebuie să fie menținut un just echilibru între bunăstarea părinților și cea a copiilor : dacă este primordial ca relațiile dintre copil și familia sa să fie asigurate în scopul garantării sentimentului de apartenență al copilului la un cadru adecvat dezvoltării sale, nu poate fi impusă o separare între părinți și copii în temeiul unei evaluări superficiale. Cu toate acestea, Curtea admite că autoritățile competente pot stabili, în conformitate cu legislația și procedurile aplicabile, că o astfel de separare este necesară pentru asigurarea interesului superior al copilului. Exempli gratia, principiul interesului superior al copilului instituie, pe cale derogatorie, posibilitatea atenuării/întreruperii legăturilor de familie în cazul în care integrarea copilului în mediul familial s-a dovedit inadecvată. Ca regulă generală, eforturile autorităților publice vor fi realizate în vederea menținerii relațiilor personale și a reconstruirii familiei. Principiul interesului superior al copilului este adiacent și obligațiilor parentale astfel încât, în virtutea acestei reguli de drept, autoritatea părintească nu trebuie interpretată în sensul adoptării de măsuri care ar putea aduce atingere sănătății și dezvoltării copilului. (conform hotărârii Curții pronunțată în cauza Strand Lobben și alții împotriva Norvegiei, cererea nr. 37283/13, pronunțată la data de 10 septembrie 2019).

Deși reprezintă un standard universal al societăților democrate, principiul interesului superior al copilului poate fi contextualizat în funcție de marja de apreciere a autorităților naționale – în sarcina cărora este plasată obligația de a aprecia natura problemelor familiale care fac obiectul litigiului, gravitatea intereselor implicate, importanța asigurării exercitării drepturilor copilului la cel mai înalt nivel și echilibrarea acestora cu obiectivul reunirii familiale. Restricțiile menite să protejeze copiii nu trebuie să constituie o ingerință nejustificată în viața de familie a acestora astfel încât să lezeze iremediabil relațiile de familie.

Standardele aferente principiului interesului superior al copilului trebuie apreciat în prezenta speță prin raportare la următoarea situație de fapt : (1) copiii reclamantei au fost declarați adoptabili de prima instanță de judecată dată fiind starea avansată de neglijență în care se aflau și luând în considerare faptul că mama copiilor, fiind victimă a traficului de ființe umane, a fost apreciată de instanță ca nefiind aptă să se ocupe de creșterea și îngrijirea acestora; (2) fără a motiva circumstanțele urgente care justifică plasarea copiilor în îngrijirea unităților statale, instanța de fond a dispus întreruperea contactelor personale dintre reclamantă și copiii minori; (3) instanța de apel a menținut soluția juridică avansată de instanța de fond, interzicând contactele personale dintre mamă și copii inclusiv ulterior depoziției expertului care a subliniat importanța integrării copiilor într-un climat familial fundamentat pe relaționarea cu mama acestora.

Corelând circumstanțele faptice cu exigențele juridice generale care decurg din principiul interesului superior al copilului, Curtea apreciază că autoritățile naționale nu au utilizat metode adecvate pentru a realiza un exercițiu real de echilibrare a intereselor copiilor minori și cele ale reclamantei, neluând în considerare posibilitatea menținerii legăturilor personale dintre copii și reclamantă deși procesul de adopție nu era definitivat iar în cauză au fost depuse recomandări din partea expertului care demonstrau necesitatea menținerii unei legături profunde între reclamantă și copiii săi minori.

De asemenea, Curtea reține inclusiv faptul că reclamanta a fost privată de dreptul de a avea relații personale cu minorii deși nu existau semne de violență/abuz comise împotriva copiilor : în consecință, decizia instanțelor naționale a adus atingere atât relațiilor de familie dintre mamă și copii cât și relațiilor fraterne, cei doi minori fiind plasați în două familii diferite. În egală măsură, Curtea a reiterat că autoritățile naționale trebuiau să acorde o atenție sporită reclamantei care, fiind victimă a traficului de ființe umane, se afla într-o poziție vulnerabilă (din punct de vedere psiho-social) iar privarea acesteia de relațiile personale cu cei doi copii minori (în absența unor justificări obiective, proporționale și rezonabile) reprezintă un element care a acutizat starea reclamantei.

Prin integrarea argumentelor prezentate mai sus, Curtea concluzionează în sensul încălcării garanțiilor aferente articolului 8 din Convenția Europeană.