Institutul Român pentru Drepturile Omului

E.G. împotriva Republicii Moldova - 37882/13

Comentariu    rezumat

Speța problematizează aplicabilitatea garanțiilor interzicerii torturii, a tratamentelor inumane sau degradante precum și cele ale respectării vieții private și de familie conținute în articolele 3 și 8 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Problematizarea este evidențiată pe două coordonate principale: (1) procedurală, referitoare la admisibilitatea cererii și (2) substanțială, privitoare la potențiala încălcare a dispozițiilor articolelor 3 și 8 din Convenție. 

Sub aspectul circumstanțelor cauzei, speța evocă un act de agresiune sexuală (viol) comis de mai mulți făptuitori (printre care V.B. și R.G.) urmat de pasivitatea, neglijența și lipsa de consecvență a autorităților naționale care nu au întreprins cu celeritate, potrivit principiului oficialității aplicabil în procedura penală, acțiunile necesare pentru tragerea la răspundere penală a lui V.B.

Din punct de vedere procedural situația particulară a lui V.B. (ne referim la următoarele aspecte: prin decizia finală a Curții de Apel din data de 22 mai 2012, V.B. a fost amnistiat în conformitate cu Legea privind amnistia din anul 2008. Ulterior, acțiunile autorităților în relație cu amnistia acordată lui V.B. au fost oscilante: amnistia a fost anulată pentru prima dată în iunie 2012 și aplicată din nou în decembrie 2012. În noiembrie 2013 a fost luată a doua decizie de anulare a amnistiei lui VB, - decizia fiind corespunzătoare momentului în care V.B. a plecat din Moldova în Ucraina, nemaifiind localizat de forțele de ordine) a determinat probleme în materie de admisibilitate a cererii formulate de reclamantă.

Analizând aspectul procedural, Curtea Europeană a analizat susținerea Guvernului Republicii Moldova care a invocat în apărarea sa nerespectarea termenului de 6 luni.

Susținerea Guvernului are ca obiect faptul că, termenul de 6 luni se socotește de la data de 22 mai 2012 – reprezentând data la care s-a adoptat decizia finală a Curții de Apel Chișinău prin care V.B. este amnistiat. Analizând această susținere a Guvernului, Curtea Europeană a apreciat că situația în care se găsește V.B. comportă trăsăturile unei „situații continue”- aceasta fiind evaluată în mod corelativ cu celelalte măsuri adoptate de autorități în relația cu V.B. și nu în mod indistinct de acestea. Astfel, în accepțiunea Curții, reclamanta invocă existența unui climat de impunitate la nivel național cu privire la agresiunea sexuală comisă de V.B. care include aspectul amnistierii repetate a lui V.B. fără a se rezuma la acesta.

Pentru acuratețea expunerii, noțiunea de „situație continuă” a fost clarificată de Curte prin jurisprudența sa anterioară (hotărârea pronunțată de Curte în cauza Iordache împotriva României, cererea nr. 6817/02, la data de 14 octombrie 2008, paragrafele 49-50) aceasta desemnând o stare de lucruri care rezultă din acţiuni continue îndeplinite de către stat sau în numele acestuia, ale căror victime sunt reclamanţii. Totodată, situația continuă implică lipsa unei perspective realiste a unui rezultat favorabil sau a unei evoluții pozitive pentru reclamațiile formulate de titularii de drepturi pretinse a fi încălcate. În situațiile continue care lezează drepturile și libertățile reclamanților, sesizarea Curții se va produce într-un mod specific, prin calcularea termenului de 6 luni de la încheierea acestei situații, existând o incompatibilitate juridică între sesizarea Curții în termenul de 6 luni și situația continuă.

În prezenta speță, caracterul continuu al situației care încalcă drepturile și libertățile reclamantei nu rezidă exclusiv în amnistierea repetată a lui V.B. ci se raportează la impunitatea de facto a lui V.B. pentru agresiunea sexuală comisă împotriva sa. Ezitările continue ale autorităților naționale în privința condamnării lui V.B. prin multiplele amnistieri aplicate care au alternat cu anularea corespunzătoare a acestora constituie doar o fațetă a situației continue invocată de reclamantă : la aceasta se adaugă cererile multiple formulate de reclamantă în relație cu tragerea la răspundere penală a lui V.B., cererile prin care era semnalată aplicarea ilegală a amnistiei de către autorități și pasivitatea acestora în raport cu cercetarea cauzei lui V.B.

 În consecință, termenul de 6 luni este condiționat de luarea în considerare a întregii perioade de neexecutare a sancțiunii penale instituită împotriva lui V.B. În consecință, sub aspect procedural, Curtea decide că cererea formulată de reclamantă este admisibilă.

Sub aspect substanțial, Curtea apreciază că susținerile reclamantei sunt susceptibile de a fi corelate cu dispozițiile articolelor 3 și 8 din Convenție care instituie în sarcina autorităților statale atât obligații pozitive cât și obligații negative.

Cu referire la obligațiile pozitive repartizate autorităților naționale, reclamanta invocă pasivitatea acestora în stabilirea unui climat corespunzător tragerii la răspundere penală a făptuitorilor unor acte penale. Amnistierile multiple pronunțate în legătură cu  V.B. alternativ cu anularea acestora coroborate cu lipsa de coerență a autorităților naționale de punere în aplicare a deciziei de condamnare constituie, în opinia reclamantei, încălcări ale obligațiilor pozitive atribuite statelor părți în temeiul articolelor 3 și 8 din Convenție.

În opinia Curții, conținutul articolelor 3 și 8 circumscrie, în mod necesar, obligațiile pozitive de a adopta dispoziții de drept penal care pedepsesc în mod eficient violul și de a le pune în practică prin investigații și acte de urmărire penală adecvate. În scopul realizării obligației pozitive corelative articolelor 3 și 8 din Convenție autoritățile naționale trebuie să acționeze în mod eficient, efectiv și cu diligența rezonabilă corespunzătoare astfel încât să se păstreze încrederea publicului în principiile de drept aplicabile într-o societate democratică. Analizând, pe cale jurisprudențială, implicațiile determinate de îndeplinirea obligațiilor corelative articolului 2 din Convenția Europeană privitor la dreptul la viață, Curtea a stabilit că cerința instituită în sarcina autorităților de a efectua o anchetă penală eficientă poate fi interpretată inclusiv ca impunând statelor obligația de a pune în executare efectivă sentința finală fără întârziere. Deci, în lumina raționamentului Curții, protecția dreptului la viață conform obligației pozitive instituite în sarcina statelor părți la Convenție implică luarea tuturor măsurilor necesare pentru a se asigura executarea pedepsei aplicabilă făptuitorului.

Exempli gratia, în jurisprudența sa anterioară (hotărârea pronunțată de Curte în cauza Akelienė împotriva Lituaniei, nr. 54917/13 la data de 16 octombrie 2018, paragraful 85) Curtea a apreciat că cerința eficacității unei anchete penale în temeiul articolului 2 din Convenție poate fi interpretată și ca impunând statelor obligația de a-și executa hotărârile definitive fără întârzieri nejustificate. Executarea unei pedepse impuse în contextul dreptului la viață trebuie considerată ca o parte integrantă a obligației procedurale a statului în temeiul prezentului articol. Mutatis mutandis, ținând cont de faptul că dreptul la viață reprezintă unul dintre fundamentele necesare exercitării altor drepturi și libertăți, Curtea consideră că aceeași abordare trebuie aplicată în cazul de față și că aplicarea unei condamnări pentru abuz sexual este o parte integrantă a obligației pozitive care revine statelor în temeiul articolelor 3 și 8 din Convenție.

Curtea apreciază că acordarea amnistiei în favoarea lui V.B. pune în discuție un alt aspect de fond al cauzei : posibilitatea de a amnistia fapte care sunt contrare articolului 3 din Convenție – normă de juscogens prin care sunt interzise tortura, tratamentele crude, inumane sau degradante. Ca regulă generală, actele de amnistie și grațiere sunt dispuse de fiecare Stat Parte la Convenție în temeiul politicii penale proprii însă, aceasta nu poate conduce la concluzia conform căreia nu există posibilitatea de derogare în funcție de caracterul fundamental al dreptului ocrotit prin tragerea la răspundere penală a respectivului făptuitor. Potrivit jurisprudenței anterioare a Curții (hotărârea pronunțată de Curte în cauza Makuchyan și Minasyan împotriva Azerbaidjanului  și Ungariei, nr.  17247/13, la data de 26 mai 2020), în cazurile în care sunt reclamate încălcări grave ale drepturilor omului, amnistia și grațierea pot constitui acte care contravin regulilor de drept internațional. 

În cauza de față, violul constituie un act contrar demnității umane iar acordarea amnistiei făptuitorului unei atare infracțiuni constituie un act de politică penală contrar normelor de juscogens.

Deși puterea de apreciere a circumstanțelor cauzei constituie apanajul instanței de judecată – a cărei activitate este ghidată de principiul jura novit curia, instanța are responsabilitatea de a distinge între circumstanțele cauzei și de a decide aplicarea corespunzătoare a posibilelor derogări.

Prin raportare la elementele cauzei, Curtea constată absența unor linii directoare uniforme ale instanțelor naționale care pot fi aplicabile în contextul aprecierii pertinenței măsurilor derogatorii: deși R.G se afla într-o situație similară cu V.B., primul nu a beneficiat de amnistie în timp ce pentru V.B. amnistia a fost aplicată și anulată în mod repetat.

Curtea reține că instanțele naționale au acționat mai degrabă în sensul în care au încurajat actele contrare demnității umane, minimizând consecințele unui act ilegal extrem de grav precum violul. Analizând actele corespunzătoare obligațiilor exercitate de organele de urmărire penală în investigarea infracțiunilor contrare articolului 3 din Convenția Europeană, Curtea a subliniat că deși nu există nicio obligație absolută ca toate urmăririle penale să conducă la condamnare sau la o anumită sentință, instanțele naționale nu ar trebui în niciun caz să fie pregătite să permită ca  atacurile grave asupra integrității fizice și morale să rămână nepedepsite (a se vedea hotărârea pronunțată de Curte în cauza Afet SüreyyaEren împotriva Turciei, cererea nr. 36617/07, pronunțată la data de 20 octombrie 2015 și devenită finală la data de 14 martie 2016).

Alternarea acordării amnistiei și anulării acesteia încalcă principiile securității și certitudinii juridice, cauzând o lipsă de coordonare juridică între serviciile statului având competențe să tragă la răspundere penală făptuitorul și, finalmente, eșecul protecției reclamantei în dimensiunile aferente articolelor 3 și 8 din Convenția Europeană. În consecință, Curtea declară, în unanimitate, încălcarea drepturilor și a garanțiilor cuprinse în articolele 3 și 8 din Convenția Europeană.