Institutul Român pentru Drepturile Omului

Speța are ca obiect distincția dintre dreptul la viață privată și de familie și libertatea de exprimare, precum și modul corespunzător de corelare a interesului public și a celui privat pe coordonatele unei societăți democratice. Situația faptică a cauzei se fundamentează pe evaluarea legitimității prezentării în presă, fără acordul reclamantului, a demersurilor întreprinse de acesta pentru a recurge la serviciile unei mame surogat în vederea întemeierii unei familii. 

 

Pornind de la raționamentul conform căruia soluționarea corectă a speței depinde de modul în care este conceptualizată noțiunea de „viață privată și de familie”, Curtea Europeană reiterează principiile stabilite pe cale jurisprudențială în materie, conform cărora caracterul extensiv al conținutului vieții private și de familie este corespunzător complexității personalității umane. Pe cale de consecință, în sfera de cuprindere a vieții private și de familie sunt incluse aspecte referitoare la numele, imaginea, integritatea fizică și psihică a persoanei (a se vedea hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Von Hannover împotriva Germaniei (cererea nr. 59320/00, pronunțată la data de 24 iunie 2004). 

 

Toate aceste elemente sunt convergente către reflectarea, din punct de vedere juridic, a identității personale. Aspectele aferente dreptului la viață privată și de familie sunt strâns conectate de modul în care este exprimat consimțământul individual, individul fiind singurul apt să decidă cu privire la divulgarea/păstrarea confidențialității asupra elementelor sferei private. Evident, teoria manifestării de voință care se prefigurează în legătură exercitarea dreptului la viață privată și de familie implică respectarea limitelor presupuse de ordinea publică, bunele moravuri, protecția drepturilor și libertăților celorlalți. Mutatis mutandis, transpunând exercitarea opțiunii individuale în relație cu exercitarea elementelor conexe dreptului la viață privată și de familie, instanța europeană constată că dreptul la imagine al individului presupune posibilitatea persoanei de a trăi într-un mediu privat, detașat de atenția publicului. Acest raționament a fost consolidat de Curte în cauza Smirnova vs. Rusia (cererile nr. 46133/99 și 48183/99, paragraful 95, hotărârea finală a Curții fiind pronunțată la data de 24 octombrie 2003) în conținutul căreia instanța europeană a prevăzut că noțiunea de viață privată și de familie este un termen amplu care are ca obiectiv principal ocrotirea integrității fizice și psihice a individului de natură să îi asigure acestuia dezvoltarea liberă și împlinirea personalității sale. 

 

Dreptul la imagine reprezintă o componentă a vieții private și de familie prin intermediul căreia individul exercită atributele personalității sale, fiind un mijloc juridic de evidențiere a unicității și irepetabilității acestuia. Interpretând sfera de aplicabilitate a dreptului la imagine, instanța europeană subliniază, în jurisprudența sa (cauza López Ribalda și alții împotriva Spaniei, cererile nr. 1874/13 și 8567/13, paragrafele 87 și 89, hotărârea pronunțată la data de 17 octombrie 2019) că dreptul fiecărei persoane la protecția imaginii sale presupune dreptul de a controla utilizarea acelei imagini (...) aceasta acoperind și dreptul individului de a se opune la înregistrarea, păstrarea și reproducerea imaginii sale. 

 

În scopul identificării unui liant juridic între dreptul la imagine (ca element component al vieții private și de familie) și libertatea de exprimare și informare, Curtea Europeană a instituit testul dezbaterii de interes public, admițând că principalele criterii de evaluare a gradului în care un aspect din viața socială poate suscita sau nu interesul publicului sunt: gradul de notorietate al persoanei afectate; subiectul dezbătut; conduita prealabilă a persoanei în cauză; conținutul, forma și consecințele publicației și circumstanțele în care au fost făcute fotografiile/ a fost elaborată publicația. Testul dezbaterii de interes public poate fi interpretat ca un argument formulat de Curte în vederea susținerii dreptului la imagine în raportul cu libertatea de exprimare. În conflictul de drepturi analizat de Curte, nici unul nu presupune o dimensiune absolută, ambele având ca limită de exercitare protecția drepturilor și libertăților celorlalți. Astfel, instanța europeană a apreciat (în cauza Lillo-Stenberg și Sæther împotriva Norvegiei, cererea nr. 13258/09, paragraful 30, hotărârea pronunțată la data de 16 ianuarie 2014, și în cauza Dupate împotriva Letoniei, cererea nr. 18068/11, paragraful 47, hotărârea pronunțată la data de 19 noiembrie 2020,) că protecția vieții private și de familie va avea preeminență cu excepția situației în care elementul de viață privată și de familie care a constituit obiectul libertății de exprimare reprezintă un aspect demn de supus dezbaterii publice, fiind de interes general. 

 

Analiza, prin mijloacele media, a unei informații private lipsită de relevanță pentru comunitatea de apartenență a individului este o acțiune care depășește funcțiile democratice îndeplinite de jurnaliști. Libertatea de exprimare – ca valoare intrinsecă a democrației – trebuie să fie re-evaluată în contextul în care operează cu informații conexe vieții private și de familie a individului care sunt diseminate eminamente cu scopul de a satisface curiozitatea publicului. 

 

Prin raportare la speța în discuție, instanța europeană evaluează calitatea de persoană publică a reclamantului luând în considerare opțiunea sa de a se adresa mijloacelor media pentru a susține demersul de contactare a unei mame-surogat în scopul întemeierii unei familii. Curtea reține circumstanțele în care reclamantul a acționat în vederea exercitării dreptului la viață privată și de familie, subliniind că, prin plasarea unui anunț anonim într-un ziar pentru a contacta o persoană care să devină mamă surogat, reclamantul nu își asumase, în mod voluntar și conștient, statutul de persoană publică și nici riscul ca intențiile sale personale să fie expuse în presă. Cercetând coordonatele generale ale cauzei, Curtea apreciază că articolul de presă, care abordează in extenso subiectul reproducerii umane prin mamă surogat, prezintă informații de interes public dat fiind faptul că această problematică este esențială pentru viața socială, având un impact profund asupra eticii medicale, asupra drepturilor sexuale și reproductive, precum și asupra valorii demnității umane în general. Deși subiectul central al articolului aborda aspecte de interes general pentru societate, fiind susceptibil de a constitui obiectul unei dezbateri publice, modul de concepere și realizare a articolului a evocat multiple aspecte din viața privată și de familie a reclamantului – aspecte irelevante pentru prezentarea corectă și riguroasă a subiectului. Elemente privitoare la trecutul reclamantului și încorporarea unei fotografii a acestuia în conținutul articolului, coroborate cu expunerea unor critici asupra judecăților de valoare ale reclamantului constituie circumstanțe lipsite de valoare pentru acuratețea mesajului transmis și pentru dezbaterea publică conturată în jurul subiectului reproducerii umane prin mamă surogat. Aplicând argumentul interpretativ per a contrario, dacă aspectele circumscrise vieții private și de familie sunt irelevante pentru logica și temeinicia expunerii subiectului în cadrul articolului, atunci publicitatea informațiilor cu caracter personal poate constitui o încălcare a dreptului la viață privată și de familie. 

 

O importanță egală este acordată modus operandi utilizat de jurnaliști pentru obținerea informațiilor cu caracter privat care au fost folosite în redactarea articolului. Astfel, lipsa consimțământului reclamantului în legătură cu divulgarea dorinței sale de contacta o mamă surogat; lipsa oricărei intenții ca, în viitor, reclamantul să prezinte prin mijloacele mass-media contextul personal care l-a determinat să recurgă la o mamă surogat în vederea întemeierii unei familii; utilizarea de mijloace dolosive de natură să inducă în eroare reclamantul și să îl determine să își dezvăluie intențiile în fața jurnaliștilor, neștiind că este înregistrat; lipsa bunei credințe și a eticii profesionale a jurnaliștilor care au utilizat declarații obținute pe cale informală și fără acordul persoanei în cauză – sunt circumstanțe care demonstrează așteptările legitime ale reclamantului referitoare la protecția vieții sale private și de familie. 

 

Având ca premisă argumentele expuse anterior, instanța europeană a apreciat că instanțele naționale nu au dat dovadă de suficientă diligență în vederea echilibrării interesului general cu viața privată și de familie a individului, fiind încălcate garanțiile aferente articolului 8 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.