Jurčić împotriva Croației - 54711/15
Comentariu rezumat
În speța Jurčić împotriva Croației Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat dacă a existat o diferență de tratament prin raportare la criteriul sex și dacă aceasta a fost justificată. Reclamanta a invocat articolul 14 al Convenției coroborat cu articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție, întrucât a considerat că a fost discriminată pe criterii de sex și din cauza procedurii medicale la care a fost supusă pentru a rămâne însărcinată, respectiv fertilizare in vitro. Autoritățile cehe au refuzat cererea acesteia de a fi înregistrată ca angajat asigurat, precum și cererea de compensare salarială aferentă concediului medical, după ce aceasta a intrat în concediu medical din cauza complicațiilor legate de sarcină.
În accepțiunea Curții, pentru aplicabilitatea articolului 14 al Convenției europene a drepturilor omului este necesar, și suficient, ca situația de fapt să intre sub sfera unuia sau mai multor articole ale Convenției și Protocoalelor sale. Astfel, Curtea a stabilit că interdicția de discriminare se aplică și acelor drepturi suplimentare, care intră în domeniul general de aplicare al oricărui articol al Convenției, pe care statul a decis în mod voluntar să le garanteze (a se vedea în acest sens și speța Fábián împotriva Ungariei[GC], 2017, para. 112). În jurisprudența sa, Curtea a hotărât că articolul 14 coroborat cu articolul 1 al protocolului 1 se aplică unei game largi de ajutoare sociale (a se vedea și Carson și alții împotriva Regatului Unit[GC], 2010, §§ 64-65).
Guvernul ceh a invocat că refuzul autorităților de a o înregistra pe reclamantă ca angajat asigurat a avut ca scop legitim prevenirea actelor de fraudare a sistemului de sănătate, ținând cont că acceptase un loc de muncă aflat la o distanță de 360 de km de localitatea de reședință, imediat după ce fusese supusă unei proceduri de fertilizare in vitro, aspect care ar fi exprimat intenția reclamantei de a nu lucra efectiv în postul pentru care a candidat.
Potrivit articolului 14, diferența de tratament este discriminatorie în cazul în care nu are un „scop legitim” sau dacă nu există o „relație de proporționalitate rezonabilă” între mijloacele aplicate și scopul care trebuie realizat. În plus, potrivit jurisprudenței Curții, se consideră discriminare aplicarea unui tratament diferit în baza unei caracteristici identificabile, precum „statut”. Trebuie amintit că statele au obligația de a dovedi relația dintre scopul legitim și diferența de tratament, iar Curtea a stabilit o serie de scopuri care pot fi considerate acceptabile pentru aplicarea articolului 14, printre care se numără: restaurarea păcii; protejarea securității naționale; furnizarea unui serviciu public, respectând promovarea egalității de șanse și impunând tuturor angajaților să acționeze într-o manieră nediscriminatorie față de ceilalți. De asemenea, statele beneficiză și de o marjă de apreciere în cazul unor măsuri generale privind strategia economică sau socială, însă orice măsură bazată pe considerente economice și sociale trebuie aplicată într-o manieră nediscriminatorie și trebuie să fie proporțională.
Cu privire la diferența de tratament, CEDO reține că dezvoltarea egalității de gen este un obiectiv important al statelor membre ale Consiliului Europei și că doar femeile pot fi tratate diferit din cauza sarcinii și, din acest motiv, aceasta poate reprezenta discriminare pe criterii de gen în cazul în care nu este justificată. În plus, în cazul în care diferența de tratament apare pe criterii de sex, marja de apreciere acordată statelor este redusă, iar în asemenea situații, potrivit principiului proporționalității, nu numai că măsurile adoptate trebuie să aibă în vedere realizarea scopului urmărit, dar trebuie dovedit că erau necesare în circumstanțele date.
De exemplu, CEDO a recunoscut aplicarea unui tratament diferențiat între femei și bărbați în contextul sistemului național de pensii în contextul în care acesta reprezenta o măsură pozitivă menită să corecteze inegalitățile de fapt dintre cele două sexe (a se vedea și speța Andrle împotriva Republicii Cehe, 2011, para. 60).
În cazul de față, Curtea a considerat că starea de graviditate nu poate fi considerată comportament fraudulos și că obligațiile financiare pe care le are un stat față de femeile însărcinate nu pot fi constitui motive suficiente pentru diferența de tratament pe criterii de sex.
Este necesar de subliniat că, în concluziile lor, autoritățile naționale au sugerat că femeile nu ar trebui să lucreze sau să caute un loc de muncă în cazul unei sarcini sau în cazul posibilității dezvoltării unei sarcini, iar în viziunea Curții asemenea stereotipuri reprezintă un obstacol semnificativ în obținerea egalității de gen.
CEDO a concluzionat că refuzul de a angaja sau de a recunoaște beneficii salariale unei femei însărcinate, pe baza sarcinii sale, reprezintă discriminare directă pe criterii de sex, care nu poate fi justificată de interesele financiare ale unui stat. De asemenea, Curtea a observat că diferența de tratament la care a fost supusă reclamanta, ca femeie care a dezvoltat o sarcină ca urmare a fertilizării in vitro, nu poate fi justificată obiectiv și nu este necesară în circumstanțele date.
Bibliografie:
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Ghid privind articolul 14 al Convenției europene a drepturilor omului și articolul 1 al Protocolului nr. 12 al Convenției – interzicerea discriminării
...mai multe articole din categoria Jurisprudență CEDO