Azizov și Novruzlu împotriva Azerbaidjanului - 65583/13 și 70106/13
Comentariu rezumat
În cauza Azizov și Novruzlu împotriva Azerbaidjanului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat problematica încălcării art. 5 alin. (3), în dimensiunea sa individuală cât și în cea relațională, cu art. 18. Reclamanții au invocat că instanțele nu au justificat sancțiunea de arestare preventivă și nu au furnizat motive pentru extinderea acesteia și, de asemenea, că restricțiile asupra drepturilor lor au fost justificate pentru alte considerente decât cele prevăzute de Convenție.
Cei doi reclamanți erau membri ai mișcării civice NIDA, o organizație non-guvernamentală înființată de un grup de tineri în februarie 2011, care susține libertatea, justiția, adevărul și schimbarea în Azerbaidjan și care utilizează metode de protest non-violente. După decesul mai multor soldați ai armatei azere în situații non-combatante, la Baku a avut loc o serie de demonstrații, în perioada ianuarie-martie 2013. Demonstrațiile fuseseră organizate prin intermediul rețelelor sociale, cei doi reclamanți participând activ în cadrul acestora, NIDA jucând un rol important în organizarea lor. În data de 10 martie 2013 urma să aibă loc încă o asemenea demonstrație.
Reclamanții au fost arestați în data de 7 martie 2013, cel de-al doilea reclamant fiind minor la data respectivă. În urma unor percheziții la domiciliile reclamanților au fost găsite substanțe narcotice, manifeste pentru democrație, în cazul primului reclamant, și cocktailuri Molotov, în cazul celui de-al doilea. În data de 9 martie 2013, primul reclamant a fost acuzat de infracțiunea de posesie ilegală de substanțe narcotice, iar cel de-al doilea de posesie ilegală de substanțe narcotice și posesie ilegală de arme. Ambii reclamanți au fost sancționați cu măsura de arest preventiv; deși au atacat deciziile prin care se dispunea, împotriva acestora, măsura de arest preventiv, în mai multe rânduri, instanțele naționale nu au ridicat sancțiunea și nu au luat în considerare minoritatea – ca circumstanță personală ce caracterizează situația juridică a celui de-al doilea reclamant. În data de 6 mai 2016 s-a dispus sancțiunea închisorii pentru ambii reclamanți pentru o perioadă de 7 ani și jumătate, respectiv 6 ani, fiind acuzați și de alte infracțiuni: pregătirea unei infracțiuni, tulburări în masă.
Cu privire la aplicarea art. 5 alin (3), CEDO a constatat că atât tribunalul de primă instanță, cât și curtea de apel, au motivat sancțiunea de arestare preventivă într-o manieră standardizată, limitându-se la furnizarea unor motive abstracte și stereotipice, fără a lua în considerare motivele relevante cazurilor reclamanților. În plus, instanțele naționale au citat motive irelevante în temeiul cărora a fost justificată prelungirea sancțiunii de arest preventiv, respectiv aspectul conform căruia era nevoie de mai mult timp pentru finalizarea anchetei. Curtea de la Strasbourg a reiterat că asemenea motivări nu reprezintă justificări necesare, în temeiul art. 5, alin (3), pentru menținerea sancțiunii de arest preventiv. De asemenea, instanțele naționale nu au luat în considerare vârsta celui de-al doilea reclamant în deciziile lor. Așadar, Curtea Europeană a considerat că autoritățile naționale nu au furnizat motive „relevante” și „suficiente” pentru prelungirea măsurii de arest preventiv.
În ceea ce privește articolul 18 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, trebuie subliniat faptul că acesta este rareori invocat în fața Curții și că nu au existat multe cauze în care invocarea acestuia a fost declarată admisibilă. Articolul 18 are ca obiect limitarea folosirii restrângerilor de drepturi. Mai mult, articolul 18 interzice statelor contractante restrângerea drepturilor și libertăților pentru motive care nu sunt prevăzute de Convenție, instituind, din acest punct de vedere, un statut juridic autonom asupra respectivelor restrângeri (a se vedea cauza Rashad Hasanov și alții împotriva Azerbaidjanului). O privire de ansamblu asupra jurisprudenței CEDO referitoare la articolul 18 poate fi analizată prin raportare la cauza Merabishvili împotriva Georgiei[GC], 2017, paragrafele 264-281.
Articolul 18 al Convenției, similar cu articolul 14, nu are un caracter independent, putând fi aplicat, în principiu, exclusiv în coroborare cu alte articole care prevăd drepturile și libertățile pe care statele contractante le-au garantat în jurisdicția lor, în temeiul Convenției și protocoalelor sale. Pe cale de excepție, se poate constata încălcarea art. 18 chiar dacă nu este încălcat articolul cu care este coroborat (a se vedea și cauza Cebotari împotriva Republicii Moldova, 2007, para. 49).
Pentru a analiza articolul 18 în prezenta cauză, s-a impus ca referențiar de studiu pluralitatea de scopuri. Astfel, Curtea examinat dacă deciziile autorităților naționale de menținere a măsurii arestului preventiv au fost luate și în alte scopuri – scopuri ulterioare -, și dacă, scopul respectiv a fost motivul principal al restrângerii libertății reclamanților. Noțiunea de scop ulterior este strâns legată de cea de rea-credință, însă cele două concepte nu sunt întotdeauna echivalente.
Atunci când se ia în considerare încălcarea art. 18 al Convenției, CEDO trebuie să stabilească: (a) dacă restrângerea drepturilor sau libertăților reclamantului a fost aplicată pentru un scop ulterior; (b) dacă restrângerea urmărea atât scopuri prevăzute de Convenție, cât și un scop ulterior, deci dacă există o pluralitate de scopuri; și (c) care dintre scopuri este predominant. Un scop este considerat predominant atunci când acesta este cel care a determinat autoritățile să acționeze într-un anumit sens (a se vedea și Merabishvili împotriva Georgiei[GC], 2017, para. 303).
Astfel, în prezenta cauză, Curtea a constatat că autoritățile judiciare încercau să demonstreze că NIDA și membrii acesteia reprezentau „forțe distructive”, fiind organizație implicată în „activități ilegale”, bazându-se pe substanțele narcotice și cocktailurile Molotov pretinse a fi descoperite în locuințele membrilor NIDA. În plus, CEDO a considerat că începerea procedurilor penale împotriva reclamanților și aplicarea măsurii de arest preventiv aveau ca scop ulterior prevenirea organizării altor proteste împotriva guvernului.
În stabilirea scopului predominant, Curtea analizează toate circumstanțele relevante și ține cont de faptul că adoptarea Convenției a avut rolul de a menține și promova idealurile și valorile unei societăți democrate guvernată de statul de drept. În acest sens, cazul reclamanților poate fi analizat în contextul arestului arbitrar și al detenției opozanților guvernului, a activiștilor societății civile și a apărătorilor drepturilor omului din Azerbaidjan, de la momentul respectiv. CEDO a remarcat că autoritățile acordau o mai mare atenție acțiunilor care vizau NIDA și că încercau să blocheze acțiunile acesteia. În circumstanțele prezentei cauze, Curtea a hotărât că restrângerea libertății și extinderea măsurilor de arest preventiv au reprezentat scopul ulterior al autorităților și a constatat încălcarea articolului 18 coroborat cu art. 5, alin (3).
Bibliografie:
Ghid privind articolul 18 al Convenției Europene a Drepturilor Omului – Limitarea folosirii restrângerii drepturilor
...mai multe articole din categoria Jurisprudență CEDO