Institutul Român pentru Drepturile Omului

În cauza M.P. împotriva Portugaliei este supusă analizei juridice respectarea dreptului la viață privată și de familie prevăzut în articolul 8 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în dimensiunea referitoare la respectul pentru corespondență. Perspectiva de studiu este inedită având în vedere coordonatele generale ale speței (reclamanta invocă dispozițiile articolului 8 din Convenție în condițiile în care fostul soț a obținut mesajele electronice pe care aceasta le-a transmis pe un site de întâlniri, prezentându-le în cadrul unei proceduri judiciare pendinte care privea exercitarea autorității părintești și efectuarea procedurii de divorț). 

 

Elementul inedit în abordarea juridică a aspectelor de fapt evocate în speță constă în faptul că reclamanta invocă respectiva încălcare a dispozițiilor Convenției prin raportare la o persoană fizică (fostul soț) îndepărtându-se prin aceasta de modus operandi utilizat în mod clasic de către justițiabilul care se adresează Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv pentru a invoca încălcări ale drepturilor și libertăților conținute de Convenție comise de către autoritățile naționale ale statului parte pârât.

 

Luând în considerare acest aspect, Curtea Europeană reiterează cadrul principial general în funcție de care sunt evaluate problemele aferente articolului 8 din Convenție, subliniind ab initio că obiectul articolului 8 constă în protejarea sferei private a individului de imixtiunile injuste comise de autoritățile statale, fiind identificate în acest sens, în sarcina statului, două tipuri de obligații corelative articolului 8 (obligații pozitive – de a acționa și obligații negative – de a nu interveni).

 

După cum menționează instanța europeană în hotărârea pronunțată în speță (paragraful 39 din cuprinsul hotărârii), neîndeplinirea obligațiilor enunțate (fie în sens pozitiv, fie în sens negativ) duce la eșecul statului în implementarea măsurilor adecvate pentru protecția dreptului la viață privată și de familie. Observăm că, în problematica aferentă respectării dreptului la viață privată și de familie, statul deține obligații pozitive și negative, precum și responsabilitatea de a identifica mijloacele adecvate îndeplinirii respectivelor obligații. 

 

Relativizarea alegerii mijloacelor adecvate este inerentă pentru că, în temeiul marjei de apreciere care este recunoscută statelor, acestea din urmă sunt libere să stabilească, în funcție de elementul referitor la viața privată și de familie care este supus analizei, metodologia de investigație necesară (pentru mai multe detalii, a se vedea raționamentul Curții exprimat în hotărârea pronunțată în cauza Söderman împotriva Suediei, cererea nr. 5786/08, paragraful 78, respectiv hotărârea pronunțată în cauza Bărbulescu împotriva României, cererea nr. 61496/08, paragraful 110). 

 

Totodată, din jurisprudența Curții (hotărârea pronunțată în cauza López Ribalda și alții împotriva Spaniei, cererea nr. 1874/13 și 8567/13), se poate desprinde ideea conform căreia, în cazurile în care actele de lezare a vieții private și de familie provin din partea unui individ, creându-se în primul rând raporturi interindividuale conflictuale, pentru a da curs intervenției eficiente din partea autorităților naționale este necesar ca statul să creeze un cadru  adecvat de protecție juridică. Acesta din urmă poate fi alcătuit în mod nediscriminatoriu, din măsuri de drept penal și măsuri de drept civil. Singura cerință necesar a fi îndeplinită constă în aceea că ambele categorii trebuie să poată oferi o protecție suficientă.

 

Sub aspect procedural, Curtea Europeană clarifică modul său specific de acțiune, subliniind în mod concomitent și principiul autonomiei instanțelor de judecată națională. În virtutea jurisprudenței sale (a se vedea hotărârea pronunțată în cauza M.C. împotriva Bulgariei, nr. 39272/98, paragrafele 167-168) Instanța europeană a stabilit că nu se poate substitui autorităților interne în evaluarea faptelor cazului și nu poate realiza imixtiuni în actul de justiție înfăptuit la nivel național. În aceeași ordine de idei, clivajul de drepturi emergente (în cazul evaluării modului în care este respectat și aplicat dreptul la viață privată și de familie se constată că, de regulă, acesta intră în coliziune cu interesul public) trebuie să fie rezolvat prin asigurarea echilibrului în exercitarea drepturilor implicate. În cazul în care autoritățile naționale au realizat acest echilibru în acord cu criteriile stabilite de Curte pe cale jurisprudențială, intervenția acesteia din urmă este limitată.

 

Prin referire la speța analizată, Curtea constată că reclamanta invocă încălcarea dreptului prevăzut de articolul 8 din Convenție în contextul în care fostul soț a utilizat, fără consimțământul său, în cadrul procedurilor de divorț pendinte în conținutul cărora era disputată exercitarea autorității părintești, mesajele electronice formulate și transmise de reclamantă pe un site de întâlniri. Susținerile reclamantei se concentrează pe faptul că instanța de judecată de la nivel național nu a aplicat sancțiuni penale împotriva fostului soț, deși admite în același timp că instanța nu a luat în considerare mesajele în cauză la momentul pronunțării hotărârii în procesul de divorț și de atribuire a exercitării autorității părintești.

 

Curtea Europeană a abordat cu prudență elementele de fapt și de drept incidente în speță, ținând cont că, fiind invocată o ingerință comisă de o persoană fizică în viața de familie a unei alte persoane, competența sa constă în a evalua în ce măsură statul și-a îndeplinit obligațiile pozitive corelate protecției dreptului prevăzut de articolul 8 din Convenție. Având atribuții exclusiv din punctul de vedere al monitorizării modului în care este aplicabil dreptul convențional, Curtea consideră pertinent să studieze problematica invocată de reclamantă din două perspective: (1) să verifice în ce măsură cadrul juridic existent la nivel național i-a permis reclamantei exercitarea efectivă a dreptului la viață privată și (2) să verifice dacă instanțele naționale care s-au pronunțat în cauză au luat în considerare toate elementele cauzei, astfel încât să concilieze totalitatea intereselor concurente. 

 

În privința primului aspect, Curtea Europeană constată că, la nivel național, există un cadru juridic riguros care include în sfera ilicitului penal fapta de accesare a mesajelor electronice private și de aducere a acestora la cunoștința publicului în absența consimțământului titularului lor. La nivel național reclamanta a beneficiat de posibilitatea legală de a declanșa acțiunea penală pentru încălcarea secretului corespondenței (conform legii, a formulat o plângere penală, a luat parte la ancheta penală demarată de autorități urmare a plângerii penale, a avut posibilitatea de a prezenta probe în cadrul procedurilor și de a depune o cerere de despăgubiri). Aceste elemente coroborate duc la ideea conform căreia cadrul juridic existent la nivel național cuprinde cerințele justițiabililor privitoare la accesul la justiție în probleme care se referă la protecția vieții private și de familie. Atitudinea justițiabilului față de valorificarea drepturilor oferite de cadrul normativ (în sensul exercitării respectivelor drepturi sau al refuzului de exercitare al drepturilor) nu reprezintă un aspect circumscris obligației statelor de a acționa în sens pozitiv și/sau negativ în scopul protecției vieții private și de familie. 

 

Referitor la imixtiunea soțului reclamantei în corespondența privată a acesteia, instanța națională a apreciat că, având în vedere că reclamanta i-a acordat soțului său accesul la corespondența sa electronică în perioada în care formau un cuplu, aceste mesaje fac parte din viața privată a cuplului, iar divulgarea lor de către soț în perioada în care acesta și reclamanta formau încă un cuplu (în timpul procedurilor de divorț) nu poate fi calificată drept o faptă inclusă în sfera ilicitului penal. Astfel, analizând interesele concurente existente în speță, Instanța europeană consideră că, deși mesajele extrase din corespondența privată a reclamantei au fost divulgate în spațiul public (în cursul procedurilor de divorț și de atribuire a autorității părintești), efectele acestui fapt au fost limitate având în vedere audiența restrânsă la proceduri, dar și faptul că instanța civilă nu a ținut cont de aceste mesaje la pronunțarea hotărârii. În aceste condiții, Instanța europeană consideră că instanțele naționale au echilibrat interesele persoanelor implicate în speță și, în consecință, decide în unanimitate că a fost respectat dreptul la viață privată și de familie al reclamantei prevăzut în articolul 8 din Convenție.